Pandectele Române

Spre argumentare am ales două articole din numărul 9 pe 2008 al revistei „Pandectele române”. Publicaţia a fost înfiinţată în anul 1921, de către Constantin Hamangiu, consilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Instaurarea comunismului a dus la întreruperea activităţii redacţionale a Pandectelor. În anul 2001, editura Rosetti a preluat iniţiativa continuării cursului Pandectelor.

Noţiunea de pandecte provine de la culegerile de opinii ale jurisconsulţilor romani asupra principalelor probleme de drept existente în perioada împăratului Iustinian.

Acest termen îl regăsim şi în Moldova într-un proiect de cod, întocmit de paharnicul Toma Carra, în 1806.

Unul dintre articolele alese este „Consideraţii asupra clasificărilor civile ale bunurilor temporale aparţinând Bisericii” aparţinând lectorului universitar doctor Liviu Marius Harosa, profesor la Facultatea de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca. Acesta este avocatul organizaţiilor Alburnus Maior şi Centrul Independent pentru dezvoltarea resurselor de mediu pe probleme de încălcări ale legislaţiei de mediu şi urbanism în cazul Roşia Montană.

Harosa este lector la Universitatea “Babeş-Bolyai”, Fa¬cultatea de Drept, din partea că¬reia a obţinut în 2007 titlul de Doctor Magna Cum Laudae în Drept ci¬vil.

Liviu Marius Harosa îşi propune să realizeze în acest articol o abordare tematică a bunurilor Bisericii însă din perspectiva dreptului civil sau a dreptului canonic, ramură a dreptului marginalizată pe nedrept în sistemul nostru juridic în condiţiile în care în România la data de 30 decembrie 1947 asistăm la abdicarea regelui Mihai I şi la proclamarea Republicii Populare Române. Instaurarea comunismului în 1947 a dus la marginalizarea Bisericii.

Biserica a fost persecutată şi marginalizată, fiind considerată o instituţie retrogadă şi reacţionară, fiind supusă unui control sever din partea statului communist şi doar prin tactul unor ierarhi de seamă, precum Patriarhul Justinian Marina, a reuşit să-şi câştige dreptul la supravieţuire, în schimbul unor compromisuri făcute statului comunist. Biserica Ortodoxă a fost nevoită să accepte înlăturarea cu totul din viaţa publică, activitatea sa fiind limitată strict la serviciile religioase din lăcaşurile de cult. Aceasta nu a mai putut continua opera sa filantropică şi de asistenţă socială, toate aşezămintele bisericeşti de acest gen fiind desfiinţate, a fost suprimat învăţământul religios din şcoli şi s-a interzis asistenţa socială din spitale, azile de bătrâni. Familiile preoţilor erau urmărite de Securitate, umilite şi şantajate, pentru devotamentul arătat de aceştia valorilor credinţei creştine. Mulţi preoţi au fost consideraţi ostili regimului comunist şi au fost condamnaţi la ani grei de închisoare, fiind catalogaţi reacţionari sau legionari. Cu toate persecuţiile şi umilinţele la care a fost supusă, Biserica Ortodoxă nu a putut fi însă îngenuncheată de Securitate.

Mirabeau, în discursurile sale, realiza distincţia dintre Biserică şi Marină, susţinând faptul că Biserica este o parte a statului la fel ca şi Marina ce nu are proprietăţi în afară de cea statală, astfel statul francez a edictat Legea din 9 decembrie 1905 privind separaţia cultelor religioase. Apariţia regimului comunist în Ungaria a condus la declararea tuturor bunurilor ecleziastice ca fiind proprietatea tuturor catolicilor din ţară. În ţara noastră asistăm la crunta prigoană a comuniştilor împotriva Bisericii Romano Catolice şi a Bisericii Ortodoxe Române, de asemenea la desfiinţarea abuzivă a Bisericii Române Unite cu Roma, toate cu repercusiuni asupra averilor bisericeşti.

Societatea din zilele noastre are nevoie de mijloace materiale şi spirituale pentru a putea funcţiona şi pentru a-şi putea atinge ţelul care este binele comun. Acesta poate fi definit ca fiind acel ansamblu al condiţiilor necesare pentru ca toţi membrii corpului social să ajungă la plenitudinea dezvoltării lor personale.

Biserica, din punct de vedere teologic, nu este o simplă societate umană, aceasta este o Taină ce poate fi definită în diverse moduri. Biserica este corpul mistic al lui Hristos, o societate fondată de Mântuitor pentru a continua lucrarea Sa în salvarea lumii. La fel cum naturile divină şi umană ale Mântuitorului sunt unite în mod tainic într-o singură Persoană trimisă pe pământ, la fel şi Biserica Universală are două laturi intrinsec legate, cea pământeană şi cea divină. Iisus a conferit Bisericii sale anumite caracteristici, scopuri şi moduri de conducere care formează nucleul fundamental al dreptului canonic, acest ansamblu de norme poartă numele de drept divin. Normele de drept divin sunt imuabile, fiind localizate în Sfânta Revelaţie. Bunurile de care Biserica se serveşte sunt bunuri supranaturale şi bunuri temporale supuse legilor fizice pământeşti.

Literatura juridică a fost cea care a arătat că prin lucru se înţelege tot ce se află în natură şi este perceptibil prin simţurile noastre. Însă pentru ca un lucru să devină bun în sens juridic, acesta trebuie să fie util omului, să aibă valoare economică şi să fie susceptibil de însuşire sub forma unor drepturi ce intră în compunerea unui patrimoniu al unei persoane fizice sau juridice. Bunul este prin urmare acea valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoilor materiale sau spirituale ale omului şi este susceptibilă de apropiere sub forma dreptului patrimonial. Bunurile temporale servesc Bisericii pentru atingerea finalităţii sale ultime ce este salvarea sufletelor şi comuniunea cu Dumnezeu. Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române împreună cu Regulamentul pentru administrarea bunurilor bisericeşti întocmit de Înalt Prea Sfinţia Sa Justinian nu definesc bunurile. De asemenea, Codex Juris Canonici şi Codex Canonum Ecclesiarun Orientallum, cele două coduri aparţinând Bisercii Catolice conţin texte laconice despre bunurile temporale. În continuare vom preciza clasificările aportate de dreptul civil bunurilor temporale, deoarece Biserica se conduce şi după legile laice în măsura în care nu îi sunt contrazise principiile şi normele ei speciale.