Geneza științei economice contemporane

I. Scurt istoric al evolutiei economiei contemporane

Economia de piata reprezinta tipul modern de economie, restructurat si dezvoltat de mai bine de doua secole.

In plan istoric, actiunile oamenilor pentru acoperirea cerintelor de viata au creat diferite forme de realizare a activitatilor ecomonice.

Astfel, de la economia naturala caracterizata prin autosatisfacerea nevoilor personale ale producatorilor si ale familiilor lor s-a trecut la economia de schimb, in care crearea si adancirea diviziunii sociale a muncii atransformat produsele in marfuri, adica destinate pietei.

Aceasta trasformarea favorizat evolutia economiei de la forma de schimb nonmonetara ( marfa contra marfa) catre economia moderna de schimb monetara. ( marfa contra „ forma monetara”)

In esenta aceasta reprezinta economia de piata actuala unde se realizeaza produse destinate pietei si moneda are functiile de mijloc de schimb, de plata si de evaluare a rezultatelor.

Intelegerea esentei si trasaturilor economiei de piata, ca si cunoasterea ei atat teoritica cat si prin prisma unor experiente nationale, sunt neindoielnic necesare si utile intr-o perioada in care se cauta modalitati si solutii adecvate pentru transformarea economiei romanesti intr-o economie capabila sa raspunda unor exigente deopotriva economice si social-umane.

Teoretic si practic a devenit evident ca dorinta si cerinta de a ne moderniza si a eficientiza economia se focalizeaza in obiectivul realizarii economiei de piata.

Se stie ca statele eccidentale evansate se bazeaza pe o ecomonie de piata concurentiala si de aceea dezvoltarea unei societati civilizate si democratice este tot mai frecvent legata de existenta ecestui sistem economic.

Realitatile contemporane demostreaza insa ca aconomiile occidentale nu pot fi apreciate ca economii de piata „pure” si ca mecanismele pietei nu sunt intotdeauna si in mod absolut benefice, costurile sociale putand contrazice chiar si cele mai generoase structuri si strategii. O abordare lucida si patrunzatoare a „realului”’ a concretului, fata in fata cu „idealul”, cu „modelul teoretic” apare oportuna.

II. Formarea economiei ca stiinta

Pentru a se constitui ca stiinta, gandirea economica a parcurs un drum lung si sinuos. Inca din Grecia antica, personalitati de prestigiu au vorbit despre economie. Insusi termenul de economie este de origine greaca, fiind format din cuvintele oikos, care inseamna casa si nomos, care inseamna lege, principiu, ordine sau regula.

Xenofon ( 430- 355 i. e. n. ) este primul ganditor care foloseste notiunea de economie. El concepe economia ca pe o teorie a administrarii bunurilor sau bogatiilor, indifferent de natura si apartenenta acestora (publica sau privata). In optica sa, locul principal in cadrul artelor, al meseriilor, il ocupa agricultura. Pentru un om nobil, spunea Xenofon in lucrarea sa principala “Economia”, nu exista o profesie sau stiinta superioara agriculturii, caci numai ea procura omenirii cele necesare traiului.

La randul lor, Platon ( 422- 347 i. e. n. ) si Aristotel ( 384- 322 i. e. n. ) sesizeaza insemnatatea fenomenelor economice in viata sociala, ca un domeniu distinct in cadrul filosofiei morale. Dupa Platon, societatea este indisolubil legata de trebuintele omului, de necesitatea schimbului.

In opera lui Platon sunt abordate probleme economice ca necesitatea comertului interior, limitarea comertului exterior, rolul banilor si al creditului, etc.

Cel mai mare ganditor al lumii antice, care s-a ocupat si de studierea proceselor si fenomenelor economice, a fost Aristotel . Dupa el - “economia este arta bunastarii”.

In conceptia aristotelica, procesele si fenomenele economice sunt impartite si sistematizate in doua categorii: unele care apartin de oikonomie si altele care apartin de chrematistica, adica unele apartin de economia naturala, iar altele de economia de schimb.

Aristotel a analizat si formele comertului, el distingand urmatoarele categorii: comertul de schimb sau schimbul direct de produse; comertul de marfuri prin intermediul banilor si comertul mare sau “arta de a castiga bani intr-o maniera artificiala”. El defineste omul nu numai ca “zoon politikon” ( fiinta politica ), ci si ca “zoon oikonomikon” ( fiinta economica ).

Semnificativa este si contributia unor autori din Roma antica la analiza fenomenelor economice. Astfel, Lucretius este adeptul principiului dezvoltarii progresive a societatii, al carei mobil principal il constituie nevoia.

In evul mediu, economia, ca domeniu de investigatie teoretica, ramane subordonata moralei. Principalul exponent si in domeniul gandirii economice este Toma D’Aquino (1225- 1274). In obiectul economiei, el include probleme privind: proprietatea privata, pe care o considera institutie conforma naturii omului, dreptului natural; preturile juste si salariile juste; diviziunea sociala a muncii si altele.

In ceea ce priveste diviziunea muncii, ganditorul dominican aprecia ca unii oameni trebuia “sa lucreze pamantul, altii sa edifice case, iar o parte a oamenilor, liberi de grijile lumesti, sa-si inchine munca spirituala salvarii celorlalti”.

Renasterea inregistreaza realizari si in domeniile dezvoltarii gandirii economice, a pregatirii conditiilor de transformare a studiilor economice in stiinta autonoma. Apare primul tratat de economie politica, dedicat regelui si reginei, “ Traité de l’économie politique” – 1615, scris de Antoine de Montchrétien. Acest tratat este reprezentativ pentru “curentul mercantilist”, care milita pentru cresterea conditiei sociale ( de fapt a suveranului ), a cantitatii de metal pretios ( aur si argint ).

Obiectul analizei economice a mercantilistilor l-a constituit circulatia marfurilor, respectiv latura fenomenala si nu cea esentiala a lucrurilor.