Istoria dezvoltării economice a Chinei

Introducere

Perioada de ascensiune a economiei chineze începe odată cu instalarea la putere a Partidului Comunist Chinez şi proclamarea, la 1 octombrie 1949, a Republicii Populare Chineze (R.P.C.). În primii ani ai existenţei sale, eforturile guvernului R.P.C. se concentrau asupra restabilirii economiei distruse de luptele din timpul celui de-al II-lea Război Mondial şi a războiului civil din anii 1946-1949. A început perioada transformărilor socialiste. A început să fie promovată reforma agrară, au fost create primele cooperative agricole, pămîntul urma să fie redistribuit celor 300 milioane de ţărani săraci. S-au introdus planuri cincinale de dezvoltare a economiei naţionale. Succesul economic era măsurat prin gradul de realizare sau supra-realizare a scopurilor de producţie. În rezultat, calitatea şi inovaţia au trecut pe planul doi. Guvernul repartiza locurile de muncă, stabilea nivelul salariilor şi al preţurilor, controla consumul personal al populaţiei, inclusiv raţia alimentară şi alte necesităţi curente. Transporturile şi sfera comunală erau naţionalizate. Către 1957, sectorul socialist devenise dominant în economia ţării. Economia Chinei în această perioadă avea un caracter mixt: proprietatea de stat dominantă coexista cu cea particulară.

Planurile cincinale

Primul plan cincinal, implementat între anii 1953-1958, a evidenţiat schimbările ce urmau să se producă în toate sectoarele economiei chineze, în particular a accentuat expansiunea industriei grele. Guvernul a creat sute de întreprinderi mari industriale şi către 1958 China avea deja o bază industrială solidă. În sectorul agricol, conducerea chineză a promovat politica de socializare excesivă. S-au constituit aşa numitele „comune mari”, gospodării mari colective, în care erau naţionalizate nu numai pămîntul şi uneltele de muncă, ci şi micul inventar pe lîngă casele oamenilor, păsările etc. Circa 800 milioane de locuitori rurali au fost organizaţi în 52 000 de comune. Fiecare comună era divizată în 16 brigăzi de producţie, care la rîndul lor se mai divizau în 7 echipe de producţie a cîte 100-250 oameni fiecare. În asemenea condiţii, nu era posibil de condus experimente ştiinţifice în agricultură, de aplicat irigaţia şi drenajul cu un grad înalt de eficacitate. Volumul producţiei agricole a crescut în primul cincinal, însă într-o măsură mai mică în comparaţie cu industria.

Iniţial, autorii celui de-al doilea plan cincinal se bazau pe modelul celui precedent. Însă, la începutul lui 1958, planul a fost revizuit la cererea liderului chinez Mao Zedong. Acesta tindea să promoveze o politică de forţare a „construirii socialismului” în China. Mao a accentuat faptul că agricultura chineză nu creştea la fel de rapid ca industria. Planul revizuit urma să fie îndeplinit cu ajutorul unei politici economice şi sociale care să asigure sporirea producţiei agricole împreună cu menţinerea unei creşteri industriale înalte. Conducerea maoistă dorea să depăşească înapoierea economică, să transforme China, printr-un „salt”, în ţară industrializată. Astfel, politica lui Mao a devenit cunoscută sub numele de „Marele salt”. În legătură cu ea, Mao afirma că este „suficientă voinţa politică pentru a transforma economia Chinei”.

La acea etapă, China devenea un stat tot mai izolaţionist în politica sa externă şi unul din scopurile Marelui salt a fost de a asigura autarhia, independenţa economică absolută a ţării. Trebuia asigurată o dezvoltare economică accelerată. Drept criteriu de dezvoltare, a servit volumul producţiei. Astfel, a fost formulată sarcina de a produce mai mult metal decît statele industrializate ale lumii. Au fost construite mii de cuptoare metalurgice, chiar şi în localităţile rurale. Milioane de muncitori şi ţărani au fost impuşi să abandoneze fabricile şi terenurile pentru a lucra la furnale primitive. În consecinţă, în cîţiva ani producţia totală de oţel a Chinei a depăşit cantitatea produsă în Marea Britanie, ceea ce s-a făcut cu preţul unui dezechilibru masiv al dislocării forţei de muncă şi a cantităţii enorme de resurse irosite, inclusiv a avut loc o defrişare masivă a pădurilor în scopul obţinerii combustibilului necesar. Metalul obţinut era de calitate inferioară şi avea un domeniu restrîns de utilizare.

Procesele în agricultură de asemenea erau afectate de o mulţime de deficienţe. Deşi în 1958 s-a obţinut o recoltă bogată de cereale, marea majoritate a ei a fost trecută la deşeuri din cauza condiţiilor neadecvate de transportare şi depozitare. Mai rău, aratul adînc şi practica semănării grîului chiar şi în condiţii nepotrivite pentru cultivarea acestuia au cauzat daune ecologiei. Lucrările de irigare prost-executate, distrugerea pădurilor, fîneţelor, lacurilor a contribuit la producerea inundaţiilor catastrofice din 1959 şi 1960. Politica nechibzuită a Marelui salt, la care s-au adăugat calamităţile naturale, a avut ca rezultat 3 ani de foamete în care au murit peste 20 milioane de oameni.

În urma insucceselor economice ale Marelui salt şi a foametei, China a lansat o perioadă de reajustare a economiei. Către 1965, producţia în mai multe domenii a atins nivelul sfîrşitului anilor ´50. Cincinalele al 3-lea şi al 4-lea s-au început în 1966 şi 1971 respectiv. Totuşi, atît producţia agricolă, cît şi cea industrială au fost afectate negativ de aşa-numita Revoluţie culturală (1966-1976), iniţiată de Mao Zedong, prin care se urmărea „re-educarea” societăţii chineze şi care, în cele din urmă, a fost cauza haosului social şi putea duce la prăbuşirea economiei chineze.

Odată cu intrarea în cel de-al cincilea cincinal, în 1976, liderii chinezi au decis să accelereze mişcarea înainte pe toate fronturile economice pentru a recupera pierderile suferite în deceniul precedent. Totuşi, cele mai mari schimbări s-au produs în economie după ce Partidul Comunist Chinez, sub conducerea lui Deng Xiaoping, a adoptat în 1978 obiectivele naţionale de modernizare a agriculturii, industriei, apărării, ştiinţei şi tehnologiei. Cincinalele ce au urmat erau orientate spre atingerea acestor obiective.

Perioada reformelor şi a deschiderii spre economia de piaţă

Conducerea lui Deng Xiaoping a contribuit la promovarea unui amplu program reformator al societăţii chineze. Din iniţiativa lui Deng Xiaoping a fost luat cursul spre constituirea unei economii mixte, folosirea pîrghiilor de piaţă, atragerea capitalului străin.

Primele reforme îndreptate spre atingerea noilor obiective naţionale şi-au luat startul în 1979 în zonele rurale sărace unde gospodăriile comunale au fost înlocuite cu sistemul gospodăriilor individuale cu responsabilitate proprie. În cadrul acestui sistem, gospodăria individuală prelucra terenuri separate aflate în proprietatea colectivului economic. Gospodăriile puteau realiza producţia pe pieţele agricole la orice preţ acceptat de cumpărători. În schimb, o cantitate anumită era vîndută colectivului la un preţ prestabilit. Sistemul contractului şi a responsabilităţii a avut succes deoarece dădea fermierilor un imbold de a reduce costurile de producţie şi a ridica productivitatea.