Luptele purtate de țările române în secolele XIV-XVI, aspecte legate de organizarea armatei, de strategie și tactica bătăliilor lui Mihai Viteazul

I. PRINCIPALELE RĂZBOAIE DE APĂRARE PURTATE DE ROMÂNI ÎN SECOLELE XIV-XVI

Marile victorii obţinute în de cursul celor trei secole de lupte aprige duse de poporul roman s-au datorat patriotismului fierbinte si eroismului legendar de care au dat dovadă toţi cei chemaţi la arme. Totodată, aceste victorii au fost rezultatul, într-o măsură însemnată, şi însuşirilor militare deosebite de care au dat dovadă mai mulţi voievozi şi comandanţi de oşti din Valahia şi Moldova. Cunoaşterea legilor ducerii războiului în acele vremuri a făcut ca mulţi din comandanţii oştilor române să dea dovadă de un spirit de ingeniozitate cu totul aparte care i-a ajutat să găsească şi să folosească pe câmpul de bătălie a celor mai originale şi mai eficiente metode şi mijloace de lupta. La baza unor asemenea metode, a unor procedee tactice aplicate de oşti1e muntene şi moldovene in secolele XIV-XVI au stat, de bună seamă, anumite tradiţii anumite obiceiuri sau obişnuinţe străvechi. La acestea s-au adăugat altele noi, rod al gândirii militare a conducătorilor de oşti şi a maselor populare, generate de noile condiţii social-economice în cadrul cărora se ducea războiul. În asemenea împrejurări, nu rareori oştiri duşmane numeroase şi temute s-au întors cu capete plecate şi cu rândurile mult subţiate acolo de unde au venit.

1.1. BĂTĂLIA DE LA POSADA

După cum se ştie, Carol Robert, regele Ungariei, vrând să nu-şi piardă stăpânirea asupra teritoriului Ţării Româneşti care se constituise ca stat feudal de-sine-stătător, s-a năpustit, în anul l330, în fruntea unei numeroase oştiri cu scopul de a prinde sau înlătura pe Basarab I, primul domnitor al Valahiei şi în felul acesta să aducă poporul român aflat la sud de Carpaţi Meridionali la starea de ascultare şi supunere faţă de coroana regala ungară. Voievodul roman nu s-a lăsat însă impresionat nici ameninţările trufaşului rege ungar, nici de tăria oştirii sale. Basarab I după ce şi-a retras în mod deliberat oastea din fata inamicului şi după ce a pustiit drumul şi regiunea prin care înaintau oştirile, le-a atras pe acestea intr-un defileu îngust dinainte ales şi întărit. Sub ploaia de săgeţi şi a ava1anşelor de bolovani şi trunchiuri de copaci care se prăvăleau necontenit asupra ei, oastea regelui ungar a suferit o înfrângere zdrobitoare.

1.2. BĂTĂLIA DE LA ROVINE

În lupta de la Rovine din anul 1394, Mircea cel Bătrân s-a dovedit un mare strateg şi un abil tactician. Mărturiile contemporane atesta ca voievodul român a adoptat o tactică iscusita pentru a înfrânge puternica oaste otomană condusa de Baiazid I. Cronicarul L. Chalcocondil remarcă că după ce ,,cu multă grijă si-au pus la adăpost in munţii Braşovu1ui, femeile şi copiii”, Mircea a atras oastea turcă într-un teren accidental care permitea însă oştilor romane o bună manevrare a forţelor inamice. După o luptă îndârjită oştirea lui Mircea cel Bătrân a obţinut o remarcabilă victorie, coloanele otomane fiind nevoite să se retragă în grabă de pe teritoriul Tării Româneşti.

1.3. CAMPANIA DIN ANUL 1444

Un remarcabil reprezentant al tradiţiilor militare româneşti la mijlocul secolului al XV-lea a fost voievodul Transilvaniei Iancu de Hunedoara. După ce în anul 1442 a zdrobit armata otomană lângă Sibiu, el a conceput planul strategic al campaniei anului 1444 care a culminat cu bătălia de la Varna. Primele acţiuni de lupta an fost conduse de Iancu de Hunedoara, după ce dispozitivul oastei aliate fusese stabilit în urma sfaturilor sale. Desfăşurarea bătăliei, după concepţia şi planurile lui Iancu de Hunedoara, ar fi dat probabil câştig de cauză armatei aliate dacă n-ar fi intervenit mândria unor nobili care 1-au convins pe regele Ungariei, ce se afla in fruntea trupelor aliate, să-i atace pe turci cu escadroanele formate de ei. Acest atac necugetat, pe care Iancu a încercat să-1 oprească, s-a soldat cu moartea regelui, demoralizarea şi împrăştierea armatei.

1.4. CAMPANIA DIN 1462

După relatarea lui Constantin Mihailovici din Ostraviţa, participant ca ienicer la campania din 1462, se poate constata că voievodul Vlad Tepeş (1456-1462), a condus efectiv oastea munteană de la începutul ostilităţilor şi până la sfârşitul lor. Vlad Tepeş a dirijat călărimea munteana care a încercat să-i oprească pe turci pe malurile marelui fluviu, a supravegheat şi hărţuit înaintarea turcilor, a condus, personal vestitul atac de noapte dat asupra taberei turceşti.

În faţa unui inamic, a cărui armată era considerată ca cea mai puternică de la cucerirea Constantinopolului, Vlad Tepeş concentrează toate forţe1e pe care ţara putea să i le pună la dispoziţie, poruncind ridicarea la marea oastei celei mari. Cu toate acestea, disproporţia numerică, copleşitore defavorabilă oastei muntene, îl determină pe Vlad Tepeş să adopte în timpul războiului din vara anului 1462 metodele de luptă tradiţionale în astfel de ocazii, întrebuinţate cu succes încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân.

Pe un drum sistematic pustiit cale de trei zile de mers de la Dunăre spre nord, primând necontenit riposta hotărâtă a unei apărări active şi lovită adesea de atacuri surprinzătoare, oastea otomană şi macină treptat capacitatea ofensivă. Sesizând demoralizarea care cuprindea armata sultanului Mahomed al II-lea (1451-1481) pe măsura ce campania se prelungea, Vlad Tepeş pregăteşte invadatorului prive1iştea dezolantă din faţa Târgoviştei voit pustiită o pădure de ţepi în care erau traşi numeroşi turci. Aceasta demoralizează complet armata cuceritorului Constantinopolului.

Mijloacele şi procedeele de luptă ale românilor în secolele XIV-XVI erau retragerea populaţiei din calea năvălitorului şi adăpostirea ei în munţi, incendierea proviziilor şi pustiirea teritoriului pe căile de acces ale acestuia, o retragere pe aliniamente dinainte alese, întreruptă de puternice şi neaşteptate contraatacuri etc. — s-au dovedit a fi singurul mod de luptă capabil să dea câştig de cauză oştilor ţărilor române in sângeroasele încleştări cu armate puternice şi bine instruite. Domnitorii ţarilor române, conducători ai oştilor acestora (ajuta de comandanţii cetelor pe care le aveau în subordine), iniţiatori şi totodată executanţi ai felului de luptă pe care am căutat să-l schiţăm, ridică. fără îndoială gândirea militară românească pe una din treptele de frunte ale artei militare a timpului.

1.4. BĂTĂLIA DE LA VASLUI 1475

Tactic lupta de la Vaslui a fost gândită şi condusă de Ştefan cel Mare. Voievodul a ales un loc care să suplinească inferioritatea numerică a oastei sale, a făcut întăriri care să sprijine rezistenţa oastei moldovene pe valea Bârladului, a amplasat artileria în chip ingenios, şi-a distribuit forţe1e în aşa fel încât să poată realiza o bună apărare, având totodată posibilitatea atacului de flanc a lăsat să se desfăşoare lupta între avangarda trupelor turceşti şi corpul moldo-secuiesc, măcinând capacitatea ofensivă a adversarului, pentru a porunci apoi atacul simulat în flancul stâng al oastei turceşti. În momentul în care turcii se pregătiseră să facă faţă acestui atac, Ştefan însuşi conduce oastea moldovenească care loveşte din spate şi flanc oastea inamică, dezorganizând-o şi punând-o în derută. Campania din 1475, cea mai dificilă prin amploarea ei, prin problemele complexe de strategie pe care le-a ridicat, a fost câştigată de Ştefan cel Mare.