Reforma Agrară din 1921

Capitolul 1

Contextul general al promovării reformei agrare din 1921

Odată cu sfârşitul primului război mondial şi crearea României Mari, a apărut şi

necesitatea infăptuirii unor transformări fundamentale, prioritar fiind domeniul agrar, pe de o parte datorită ponderii pe care agicultura o avea în cadrul economiei naţionale şi populaţia rurală în totalul populaţiei ţării, iar pe de altă parte din cauza consecinţelor negative ale războiului. În contextul acestor consecinţe, România se confruntă cu o serie de probleme: redresarea producţiei vegetale şi animale, refacerea inventarului şi a gospodăriilor distruse, înfăptuirea reformei agrare.

Ideea de reformă reiese pentru prima oară în aprilie 1917 chiar din vorbele regelui

Ferdinand care, în plin război, pentru a-i încuraja pe soldaţi, proclama ca „după ce războiul va fi fost câştigat, se vor împărţi pământurile marilor moşii, aşa încât guvernele postbelice erau absolut obligate să pună în practică reforma făgăduită solemn de însuşi regele ţării" , iar mai apoi hotărârea de a se infăptui reforma este luată încă din iulie 1917 prin înscrierea in Constituţie a pricipiului exproprierii de către parlamentul de la Iaşi.

Pentru România, ca şi pentru alte ţări implicate in operaţiuni militare, războiul s-a

încheiat cu numeroase pierderi material şi umane, motiv pentru care, în anii imediat următori razboiului, s-a manifestat o criză de materii prime şi mijloace de producţie, fapt care a necesitat eforturi considerabile pentru redresarea producţiei agricole in vederea asigurării bunurilor de consum necesare populaţiei. Au fost distruse sau avariate numeroase gospodarii şi terenuri agricole, inventarul mort s-a diminuat cu mai mult de 30%, s-au redus : la jumătate numărul cailor, la două treimi numărul bovinelor şi suinelor. Deasemenea forţa de muncă s-a redus drastic deoarece majoritatea soldaţilor care au pierit în luptă (aproximativ 800.000 de oameni) erau ţărani iar dintre cei care au supravieţuit mulţi erau invalizi în diferite grade.

În anul agricol 1919-1920 suprafaţa agricolă a fost de 8.304.084 ha faţa de 13.692,058 ha

cât a fost în anii 1911-1915. În aceste condiţii, producţia agricolă a acestui an la pricipalele cinci cereale (grâu, porumb, orz, ovăz, secară) s-a diminuat cu aproximativ 35% faţă de perioada antebelică menţionată. Astfel, in anul 1919 România este nevoită să importe 220.000 de tone de cereale precum şi alte produse alimentare, cu toate că in perioada de dinainte de primul război mondial România se situa pe locuri fruntaşe la exportul de cereale in Europa.

În vara anului 1921, după 3-4 ani de decrete pentru această problema şi dispute pe seama

exproprierii, se adoptă „legile definitive” pentru reforma agrară, o reformă influenţată în mod direct de ambianţa revoluţionară, diferită de reformele agrare din Germania, Austria şi Ungaria care

„se înfăţişează ca o ajustare a regimurilor agrare existente, ca o continuare a politicii de colonizare internă antebelice”.

Capitolul 2

Activităţile de legiferare a reformei. Exproprierea şi împroprietărirea

Reforma agrară, întemeiată pe legislaţia definitivă din anul 1921, a reprezentat o acţiune

de vânzare a majoritaţii pământului marii proprietăţi, către ţăranii fără pământ sau cu pământ puţin, diminuând astfel marea proprietate funciară de peste 100 de hectare. Această reforma venea totodată ca o răsplata faţa de spiritul de sacrificiu şi eroismul ţăranilor români, ajutându-i astfel să-şi reducă dependenţa faţă de marea proprietate. Ca o consecinţă se introduce un nou sistem electoral care prevedea „votul universal, egal, direct, obligatoriu şi cu scrutin secret pe baza reprezentării proporţionale” .

Dacă legiferarea reformei s-a desfăşurat destul de repede punerea ei in practică a durat ceva mai mult. „Complexitatea şi amploarea deosebită a operaţiunii, marele număr de interese ce trebuiau satisfăcute, unele tergiversări birocratice şi imixtiuni politicianiste – iată numai câţiva factori ce pot explica o asemenea desfaşurare mai indelungată, dar care nu afectează insemnătatea ei deosebită, ca proces transformator de ansamblu.”

Această reformă a favorizat ţărănimea, mica proprietate şi producţia agricolă aferentă

acesteia devenint predominante.

Legea prevedea că pământul expropriat se va vinde in următoarea ordine:

1. Mobilizaţilor în războiul din 1916-1919;

2. Mobilizaţilor în campania din 1913;

3. Văduvelor de război pentru copii;

4. Agricultorilor mici lipsiţi de pământ;

5. Agricultorilor cu proprietăţi mai mici de 5 ha.;

6. Orfanilor de război.

La condiţiunile egale de îndreptăţire se vor prefera în aceeaşi categorie:

a) Invalizii;

b) Cei care în trecut au muncit pe moşie;

c) Cei care au inventar şi gospodărie întemeiată;

d) Cei mai în vârstă.

„Se consideră ca indreptăţiţi: preoţii, învăţătorii, precum şi toţi ceilalţi funcţionari publici

având reşedinţa în comunele rurale, absolvenţii şcolilor de agricultură de toate gradele, sub condiţiunea ca unii şi alţii să locuiască la ţară şi să se oblige să lucreze pământul.”

Au fost expropriate cu plată în jur de 6.123.000 hectare de pământ arabil, păşuni

şi fâneţe reprezentând circa 22.500 de moşii. Legea reformei agrare îi dădea dreptul proprietarului la o cotă neexpropriabilă de 100 ha în regiunile de deal şi de munte, respectiv de 150 ha la câmpie, care putea creşte pâna la 500 ha, în situaţia în care proprietarul dispunea de resursele necesare pentru valorificarea suprafeţei respective.

„Împroprietărirea s-a făcut prin răscumpărare, preţul pământului fiind stabilit pentru

fiecare moşie în parte şi pentru fiecare categorie de calitate şi categorie de pământ, în funcţie de venitul net la hectar, dar nu putea depăţi de 40 de ori valoarea arendei din perioada 1917-1922.”

Loturile ce se atribuiau ţăranilor erau de două categorii: loturi de împroprietărire –

stabilite în principiu la 5 ha – şi loturi de completare, atribuite celor ce mai aveau pămînt. Statul nu asigura gospodăriilor ţărăneşti creditul şi asistenţa tehnică necesară.